Tu cât curaj ai?
De câteva săptămâni ascult și citesc destul de conștiincios mai tot ce găsesc despre cercetările lui Brene Brown. Cei de la TED o numesc pe Brene ‘vulnerability researcher’ și cred că asta-i o descriere care surprinde perfect esența muncii sale.
Deși cărțile ei îmi par adevărate colecții de concepte consistente și utile, unul m-a frapat în mod special și s-a transformat într-o temă de gândire de durată. În urma cercetărilor și experienței profesionale acumulate, Brene a ajuns la concluzia că pe tot parcursului vieții există un singur mare regret, unul care ne copleșește în momentele de energie joasă și care ne scade stima de sine. În mod concret, toate pot fi reduse la unul singur: regretul de a nu fi avut suficient curaj.
Curajul este un catalizator esențial pentru orice vis pe care îl avem, iar lipsa lui este singura părere de rău care nu se ameliorează, ci se întețește odată cu timpul. Acest principiu are tot atâtea declinări ca numărul oamenilor cărora vrem să îl aplicăm și trebuie înmulțit cu toate momentele în care acele persoane n-au răspuns provocării de a evolua și de a crește. De când m-am familiarizat cu teoria lui Brene Brown, în aproape fiecare pauză pe care o prind mai arunc un gând la întrebarea: Uitându-mă în trecut, care sunt momentele în care mai mult curaj m-ar fi putut face azi mai mulțumită și mai fericită în propria-mi piele? Și mai important de atât – Care sunt momentele viitoare pentru care vreau să fiu pregătită să îndrăznesc mai mult?
Povestind cu unul din colegii mei despre conceptul acesta, am aflat că exact așa i s-a cristalizat și lui în minte diferența dintre oamenii care sunt mulțumiți de ei și fericiți cu progresul lor la finalul unui proces de remodelare corporală și cei pentru care experiența lasă în urmă un sentiment difuz de frustrare și regret. Între sutele de persoane care i-au trecut colegului meu prin mâini în ultimii ani de antrenorat, diferența reală n-a fost aproape niciodată făcută de cifra de pe cântar, de atingerea deadline-urilor punctuale (ex. vreau musai să slăbesc 10 kilograme în următoarele două luni) sau de orice alt criteriu măsurabil, ci de ceva mult mai subiectiv – curajul de a fi încercat până la capăt. Cum se face asta?
Am testat teoria pe propria-mi piele. Atunci când apuci acest drum e posibil ca multe certitudini pe care le aveai la început să se modifice aproape complet. Spre exemplu, dacă inițial credeai că te va face fericită un anume număr de kilograme, pe parcurs realizezi că ce te-a făcut cu adevărat să te bucuri este conturul mușchilor de pe picioare, vizibil pentru prima dată într-o poză în costum de baie. Sau revelația faptului că ai o talie mai subțire și că arăți cu adevărat impecabil în rochia pe care ai purtat-o în urmă cu 15 ani la absolvirea liceului. Sau că pentru prima dată te simți ușoară, frumoasă și bucuroasă. Că după mult timp nu simți nevoia să tragi de fustă pentru a te acoperi și nici să alegi bluza cu mânecă lungă.
Oricât de diferită ar fi povestea în centimetri sau kilograme și oricât de cuprinzător ar fi palmaresul de diete bifate, singurul reper cu adevărat universal e conștiința faptului că de data asta ai avut curajul să îți acorzi toate șansele să îți iasă. Ce o fi dincolo? La început e muuultă febră musculară, pofte de tot felul și uneori senzația că-i greu și inutil. Totuși, după ce trece etapa asta, ce e și mai departe? Brene zice că zero regrete.
Poveștile pe care le-am văzut noi în ultimii cinci ani ne spun că dincolo de granița asta e invariabil certitudinea că poți, doar să ai curaj.
Și da, curajul e și rezoluția mea pe 2017. Vă anunț la finalul anului ce voi găsi dincolo de această limită.
Cu bine,
Andra
