Inca de la inceput recunosc, fara falsa ipocrizie, ca imi place sa mananc. Orice, oricat si oricand.
Nu fac parte din fericita categorie a femeilor care uita sa manance pentru ca in ziua respectiva au avut prea multa treaba ori au fost suparate. Nici nu pot trece indiferenta prin fata unei patiserii in a carei vitrina exista placinte si alte bunatati. Si mai mult de atat recunosc ca pentru mine mancarea perfecta pentru un film romantic, intr-o seara tarzie, este cutia de inghetata savurata pana la ultima lingurita.
Este adevarat, insa, ca nu mi s-a propus niciodata sa prezint moda si nici dimensiunile 90-60-90 nu le-am atins. Mi-ar fi placut sa fiu slaba, atat de slaba incat sa mananc doar cat sa nu mor de foame, iar dupa doua inghitituri sa fiu satula. Ghinion, n-a fost sa fie asa!
Multa vreme am crezut ca greutatea face parte din mine si asa trebuie sa fie. Eram fericita ca am o famile si un copil sanatos, dar incepusem sa am indoieli ca am procedat bine fata de mine insami, nepasandu-mi cat si cand mancam.